miercuri, 10 februarie 2010

Trec ore...

Trec ore...
trec valuri de cuvinte surde-n infinit
şi zâmbetul m-apasă pe faţa strâmbă de idei...
Lovesc perfid veranda inimii defuncte
şi-nchid o pată de-amintiri.

Întorc din cartea vieţii mânjită de destin
o pagina difuză şi plină de nedejde;
respir un aer tandru...

M-aştepţi cu şoapte-alese
pe-un pat de gânduri udate de mustrări
şi delirezi smintit între sinistre umbre
şi cânţi, şi râzi şi urli...
Căci te privesc de ceasuri şi nu pot să te-ating
şi murmur, plâng şi urlu...

Cioplesc în palmă cu lacrimi tulburi.
Curg şiroaie flămânde să te-atingă,
să îţi parcurgă trupul cuprins de teamă...

Ruine de fantasme se scufund în ceaţă
şi cerul cuprinde cu nourii hoinari întreaga-ţi simţire.
Te pierzi printre pleoapele-ţi închise de orologii
şi strigi spre trecutul învolburat...

Trec ore şi eşti absent...
Trec vise şi te pierd...