vineri, 26 septembrie 2008

V-a sucombat hazul iubirea?

De ceva vreme observ doar piţipoance idioate [mă scuzaţi de pleonasm] şi băieţei frustraţi suferind din iubire. Persoane "de comitet" alături de care petreceam nopţi râzând acum sunt deprimate din cauza dezamăgirilor amoroase.
Jenant. Mulţi mă condamnă pentru concepţia inumană pe care o am asupra iubirii şi niciodată nu i-am contrazis dar nici nu am încercat să le schimb propria lor parere. Nu-s adepta comunităţii "dragoste şi-amor ghebos" şi nici nu mă opun acesteia.
Dar haideţi să fim un pic realişti. Să ameninţi că te sinucizi sau să laşi totul de-oparte doar pentru că iubirea nu-ţi este împărtăşită? Iartă-mă, dar eşti fraier/ă ! Dai dovadă de infantilitate, stupiditate şi prostie cronică. Iubirea nu-i ca-n filme. Nu toate relaţiile au un "hepi end".
Camil Petrescu zicea în celebrul roman "Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război" că "o iubire mare nu-i decât un proces de autosugestie" şi îl aprob cu stăruinţă. Iubirea e doar o formă de ataşament. Avem nevoie de cineva lângă, de o persoană cu care să împărţim problemele, însa nu reprezintă "totul".
Cineva îmi spune mereu "eşti totul meu". Nu, nu sunt. Sunt cea care ţi-a acordat atenţia cuvenită pentru a fi răsplătită cu aceeaşi monedă. Putea fi oricine : amicul de bancă, prietenul de joacă, vecinul de bloc etc.
Primim ceea ce oferim. Oferim pentru că suntem egoişti. Suntem egoişti pentru că vrem să supravieţuim într-o junglă plină de fiare ce te pot sfâşia dintr-o singură privire, printr-un singur cuvânt, printr-o simplă faptă.
Asta ne determină să ne căutăm "jumatatea" pentru a putea avea un sprijin, pentru a ne oferi un echilibru sau mai bine zis pentru a-l încarca pe celălalt măcar cu o mică parte din propriile dificultăţi.
Aşadar, stimabili suferinzi, încercaţi să depăşiţi stadiul fluturaşilor în stomac şi reveniţi cu picioarele pe pământ. Sunt sătulă de infinitele discuţii în legătură cu decepţiile voastre, mi-e scârbă de imaginea de victimă pe care v-o promovaţi.
Nu puneţi egocentrismului masca iubirii. Nu dă bine în peisaj.

Frustrări

Sunt într-o pană cumplită de idei. Tastez, şterg, tastez, şterg. Aşa fac mereu când încep un nou articol. A început să-mi fie teamă de opiniile voastre [ în ciuda faptului că n-am foarte mulţi cititori, ci doar ceva amici]. De ce? Pentru că mi-e silă de critici. Ştiu că am defecte dar nu-i nevoie să mi le evidenţiaţi în fiecare zi. Nu-s emo, nu mă plâng, nu am gânduri sinucigaşe, dar frateeeee încetaţi odata!!!
Ceea ce mă dezgustă şi mai mult este faptul că nu vă priviţi mai întâi pe voi. Criticaţi, criticaţi, criticaţi. Am realizat că omul are nevoie de atenţie mai ales când este marginalizat [aveţi probleme?] iar cel mai favorabil mod este minunata "băgare în seamă".
Mi-am luat multe bobârnace-n cap pentru ce-am scris pe-aici. Le-am suportat, am trecut peste şi-am încercat să închid blogul. Spre nefericirea mea şi-a cititorilor, n-am găsit de unde.
Nu are sens să încep să aduc obiecţii, să mă revolt şi să merg până-n pânzele albe doar să vă fac să înţelegeţi că nu sunteţi nevoiţi să citiţi dacă nu vă place.

Pentru cineva [care probabil nu va citi] : Eşti un prost. Nu ai relizat după atâţia ani cât de mult mă deranjează faptul că ai secrete faţă de mine şi că nu ai ajuns să mă cunoşti pe cât mi-aş fi dorit. Râd mereu, dar asta nu înseamnă că iau totul ca o glumă.
Nu-i nimic, o vom lua de la capăt, vom rupe legăturile şi probabil tot tu vei fi cel ce mă va căuta [desigur, când te plictiseşti de fufele idioate despre care îmi vorbeşti mereu].
Acum citeşti şi râzi fără să realizezi că eşti tu.
Nu mă întreba dacă-i vorba de tine, precis îţi voi spune o idioţenie şi o să mă eschivez sau poate o să râd. Nu-ţi place să mă vezi tristă şi nici nu încerci să mă linişteşti atunci când plâng. Mă preferi doar când sunt hazlie. Vrei clovn? Du-te la circ.
M-am săturat de pseudoapropourile tale.
M-am plictisit să mă uit la telefon cum suni şi să nu-ţi raspund pentru că nu pot fi glumeaţă sau pur şi simplu nu am chef să-mi povesteşti ce-ai făcut toată ziua mai ales când am şi eu nevoie de cineva care să mă asculte.
Nu pot suporta când îmi vorbeşti de cineva cu admiraţie ştiind că despre mine nu vei spune niciodată aşa.
Şi te urăsc pentru că nu vei citi toate astea.